Pesterile

Pe suprafata pamantului exista numeroase cavitati; cele mai importante sunt pesterile si galeriile subterane care formeaza imense retele. Unele au fost explorate, dar multe dintre ele raman sa fie descoperite.

Pesterile si galeriile subterane se intalnesc in principal in zonele calcaroase. Toate aceste cavitati s-au format prin actiunea apei care, infiltrandu-se in fisurile substratului, a dizolvat treptat calcarul.

Formarea prapastiilor si a pesterilor

Apa, infiltrandu-se in substrat, acumuleaza gaz carbonic; in apa, acest gaz se transforma in acid carbonic, care ataca si dizolva calcarul. Pe masura ce apa patrunde in fisurile rocii, ea le largeste, creand incetul cu incetul goluri sau cavitati, uneori foarte mari. In acest fel se formeaza pesterile.
Uneori, plafonul unei cavitati se surpa: astfel se formeaza prapastiile. Una dintre cele mai adanci din lume este prapastia Jean – Bernard din Savoia Superioara (Franta), care coboara pana la o adancime de peste 1500 m. In acest fel, se pot crea avene, sau puturi naturale, adica tuneluri verticale, mai mult sau mai putin inguste.

Stalactitele si stalagmitele

Transportat de apa, calcarul dizolvat se depune pe peretii, pe tavanul sau pe podeaua pesterilor. In timp, aceste depuneri creeaza formatiuni spectaculose, numite concretiuni, cum sunt stalactitele si stalagmitele. Apa care picura din tavan depune pe aceste minuscule cristale de calcar care se aduna, formand incetul cu incetul “tije” lungi si grele care atarna: acestea sunt stalactitele. Picaturile care cad pe podea lasa depuneri care cresc putin cate putin: acestea sunt stalagmitele. Cand stalactitele si stalagmitele se unesc, ele formeaza coloane. Concretiunile au de multe ori forme ciudate: draperii, tuburi de orga, pisolite asemenea unor perle mari… Ele sunt de obicei de culoare alba, dar au si o tenta galbena, portocalie sau ocru, cand apa contine oxid de fier. De cele mai multe ori, viteza lor de formare este foarte lenta. Pesterile de la Carlsbad, din New Mexico (Statele Unite), sau avenul Armand, din Franta, sunt celebre pentru extraordinarele lor concretiuni.

Imense retele de galerii

Speologii au descoperit ca puturile si prapastiile comunica adeseori cu imense retele de sali si galerii subterane. Aceste retele sunt constituite din vaile vechilor rauri subterane care, in urma inaltarii substratului din regiune, s-au adancit mai mult. Curgand acum la nivelul cel mai scazut, aceste rauri chiar se pot uni, formand lacuri subterane. Retelele sunt uneori gigantice. Cea mai mare din lume, Mammoth Cave – Flint Ridge din Kentucky, Statele Unite, se intinde pe aproximativ 560 km, din care 400 km au fost deja explorati. In Europa, cea mai intinsa retea se situeaza in pestera Hölloch, din Elvetia; aici au fost explorati 147 de kilometri.

Animale de pestera

In pesteri sau caverne traiesc animale cavernicole. Adaptate la intuneric, acestea sun in general decolorate si oarbe; insectele cavernicole au aripile scurte sau nu au aripi deloc. Printre acestea se numara se numara, de exemplu, creveta sau salamandra oarba de Texas, pestii orbi, care depisteaza prada datorita vibratiilor apei, si un numar mare de nevertebrate: paianjeni, miriapode si coleoptere cavernicole. Dar cei mai raspanditi sunt liliecii; ei traiesc in colonii in aproape toate pesterile din lume.

Proteus

Proteus este un amfibian orb, cu pielea decolorata. Traieste in raurile subterane, unde se hraneste cu bacteriile continute de argila.

Liliacul

Liliacul se deplaseaza in intuneric datorita unui sistem de orientare care functioneaza ca un radar. Captand ecoul ultrasunetelor pe care le emite, el isi formeaza o imagine exacta a mediului. Chiar atunci cand zboara in grupuri, liliecii nu se ciocnesc niciodata intre ei sau de vreun obstacol.

Adaptarile animalelor cavernicole

Datorită particularităţilor fizice şi trofice ale mediului cavernicol, în cursul evoluţiei lor animalele au ajuns să aibă o sumă de trăsături adaptative.Aceste trăsături sunt mai pregnante la paleotroglobionte - animale mai specializate la modul de viaţă cavernicol şi prezente de mai mult timp în domeniul subteran.

Adaptările morfologice
Animalele troglobionte se caracterizează printr-un anumit habitus care defineşte aşa-numitul tip cavernicol. Principalele caractere morfologice care concură la constituirea lui sunt următoarele:
1. Anoftalmia
În concordanţă cu viaţa într-un mediu obscur, animalele troglobionte sunt lipsite de ochi funcţionali. Dispoziţia funcţiei vizuale se realizează treptat, la unele specii ochii fiind reduşi (animale microftalme), la altele nemaiexistând deloc (animale anoftalme), iar în cazurile extreme regresia afectând chiar si centrii nervoşi ai vederii. Absenţa ochilor e compensată de capacitatea tegumentului de a percepe radiaţia luminoasă, capacitate cunoscută sub numele de sensibilitate dermatologică, şi de prezenţa unor organe tactile şi olfactive hipertrofiate.
2. Depigmentarea
Paralel cu pierderea funcţiei vizuale, animalele troglobionte se caracterizează prin pierderea pigmenţilor tegumentari, astfel încât cele mai multe dintre ele sunt albe, uneori chiar translucide. Se consideră că depigmentarea este favorizată de atrofierea organului vizual, precum şi de temperatura scăzută şi umiditatea ridicată.
3. Apterismul
Se caracterizează prin absenţa aripilor la speciile prevăzute în mod normal cu aripi (ex. insecte, coleoptere). Există şi aici etape intermediare, când nu asistăm decât la o reducere a aripilor şi când vorbim de specii microptere.
Intre cele trei caractere adaptative menţionate până acum există o corelaţie stabilită statistic la coleopterele troglobionte şi desemnată prin termenul de caractere ADA (anaftalmie - depigmentare - apterism).
4. Forma corpului
Tipul cavernicol poate fi caracterizat printr-o gracilitate a corpului şi prin alungirea apendicelor (picioare şi antene). În cazul coleopterelor, îngustarea afectează doar partea anterioară a corpului, în timp ce abdomenul are tendinţa să devină globular, fenomen cunoscut sub numele de falsă fiziogastrie.La coleopterele troglobionte, abdomenul este normal , şi doar elitrele se bombează delimitând sub ele o cameră de aer în care se conservă umiditatea necesară respiraţiei tegumentata

Adaptările eco-fiziologice
Alături de particularităţile lor morfologice, animalele troglobionte prezintă şi adaptări eco-fiziologice, cele mai importante fiind:
1. Scăderea metabolismului
In cazul faunei troglobionte, metabolismul este mult mai redus decât la animalele epigee. Experienţe concludente au demonstrat că intensitatea respiratorie (consumul de oxigen pe unitatea de timp şi de masă corporală) este net inferioară faţă de cea a unor specii ce aparţin aceleiaşi grupe sistematice, dar care trăiesc la suprafaţă. Se poate deci afirma că există un ”tip de metabolism propriu speciilor troglobionte”.
2. Stenotermia
S-a crezut multă vreme că speciile troglobionte sunt stenoterme (trăiesc doar într-un domeniu restrâns de temperatură). Cercetările moderne au pus în evidenţă existenţa unei stenotermii ecologice specifice faunei subterane, adică animalele tind să se plaseze cât mai aproape de temperatura lor preferenţială, care nu acoperă decât un domeniu restrâns.
3. Stenohigrobioza
Troglobiontele sunt stenohigrobionte pentru că ele nu pot trăi decât în condiţiile unei umidităţi foarte ridicate, deoarece sunt slab protejate împotrivapierderii prin evaporare la nivelul tegumentului a lichidelor interne;ca urmare, mor foarte repede dacă sunt scoase din etnosfera umedă a peşterii.
4. Dispoziţia ritmurilor de activitate
Datorită obscurităţii din peşteri, ritmul nictemeral a dispărut cu totul. La speciile troglobionte, activitatea se desfăşoară în mod uniform, fără diferenţe sesizabile între zi şi noapte. În plus, ritmul ei este mult diminuat în comparaţie cu formele epigee, în concordanţă cu scăderea accentuată a ratei metabolismului.
5. Particularităţi ale ciclului reproductiv
Cele mai importante particularităţi care apar în reproducerea troglobiontelor sunt:
a) Contractarea ciclului reproductiv. Speciile cavernicole manifestă tendinţa reducerii numărului stadiilor de dezvoltare prin care animalul trece de la faza de ou la cea de adult. La coleoptere, larvele se inchid doar la câteva ore î după ieşirea lor din ou într-o lojetă pe care şi-o construiesc din argilă şi în care trăiesc fără să se hrănească şi fără să năpârlească până în stadiul de pupă(nimfă). Numărul năpârlirilor de la 3-5 la speciile epigee se reduce la o singură năpârlire la coleopterele troglobionte.
b) Reducerea numărului de ouă. În opoziţie cu insectele epigee, care depun uneori un număr foarte mare de ouă, troglobiontele cele mai specializate ajung să depună o dată (într-o pantă) doar un singur ou. Acesta este mai voluminos şi mai bogat în rezerve nutritive decât oul obişnuit al unei insecte epigee.
c) Creşterea duratei de dezvoltare. În general, fiecare din stadiile ce se succed în cursul dezvoltării individuale a troglobiontelor (embrion, larvă, nimfă)se prelungeşte pe o perioadă de timp de 5-10 ori mai mare în comparaţie cu speciile epigee.
d) Dispariţia periodicităţii reproductive fiziologice. Animalele troglobionte se reproduc uniform în condiţii constante de mediu, dar îşi conservă o periodicitate reproductivă atunci când se află sub influenţa heterogenităţii spaţiale şi temporale a mediului lor de viaţă.

Pestera Scarisoara

Prima mentionare a Ghetarului de la Scarisoara apare in 1847. Cea mai importanta particularitate a pesterii o reprezinta prezenta permanenta a ghetii, de unde i s-a tras si numele de ghetar. Pestera este situata in fundul unui aven de 50 de m adancime. Intrarea prorpiu-zisa este o bolta uriasa, care lasa lumina sa patrunda in Sala Mare. Podeaua Salii Mari este formata dintr-un bloc de gheata. Intre perete si blocul de gheata se gasesc rymaie, spatii relativ inguste, care dau acces spre Rezervatia Mare si cea Mica. O panta abrupta da acces spre Sala Biserica, o incapere siutata la o diferenta de nivel de 6 m fata de Sala Mare, cu numeroase stalagmite de gheata de diferite marimi si forme. Rezervatia Mare, pe care de-asemenea am vizitat-o, nu este deschisa spre vizitarea turistilor. Dupa coborarea blocului de gheata, se ajunge in Rezervatia Mare, unde se pot admira formatiuni de gheata, asemanatoare celor din Sala Mare (Eschimosul Solitar si Cei trei eschimosi, situati in partea opusa intrarii), perlele de caverna, dar si numeroasele ornamentatii ce impodobesc peretii pesterii. Ghetarul este de-asemenea, declarat monument al naturii, inca din anul 1983.

Comunitatile de animale din pesteri

În funcţie de zonarea mesoclimatică impusă de regimul de ventilaţie şi de repartizarea resurselor alimentare în cuprinsul peşterii, pot fi recunoscute patru comunităţi distincte de animale cavernicole desemnate sub numele de asociaţii. Compoziţia calitativă a asociaţiilor depinde de statutul ecologic al animalelor, adică de preferinţa lor pentru o anumită ambianţă fizică şi pentru un anumit gen de hrană, ca şi de unele particularităţi legate de modul de viaţă.
a) Asociaţia parietală include mulţimea speciilor întâlnite cu o anumită constanţă sau periodicitate pe pereţii ori tavanul peşterilor, mai ales în zona vestibulară. Principala componentă a asociaţiei parietale o formează animalele subtroglofile (diferite specii de diptere, trihoptere, lepidoptere, himenoptere etc.) prezente în peşteri în faza lor de diapauză.
b) Asociaţia depozitelor de umplutură, ce se formează fie pe fundul avenelor nu prea adânci, fie la intrarea unor peşteri, este alcătuită dintr-un amestec de specii trogloxene şi troglofile, cuprinzând elemente care la exterior trăiesc în litieră, în muşchi, în humus sau în mediul edafic (ex. oligochete, opilionide, araneide, miriapode, coleoptere etc.).
c) Asociaţia profundă, care cuprinde exclusiv numai specii troglobionte şi care se întâlneşte cu o frecvenţă mai mare în sectoarele stalagmitate umede, precum şi pe depozitele de argilă, unde se găsesc substanţele sintetizate prin activitatea autotrofă a microorganismelor.
d) Asociaţia guanoului cuprinde specii a căror prezenţă este determinată de acumulările de guano.

Caracteristicile ecologice ale cavitatilor subterane

În primele decenii de dezvoltare ale biospeologicei, peşterile au fost considerate ca excelând prin condiţii de mediu uniforme şi stabile, care pun animalele cavernicole în afara oricărei influenţe generate de variaţiile factorilor fizici. Odată cu amplificarea cercetărilor de climatologie subterană s-a constatat că stabilitatea mediului este numai relativă, peşterile fiind angrenate într-un circuit energetic care nu rămâne fără urmări asupra ambianţei subterane. Acest circuit cuprinde două categorii majore de elemente: fizice şi trofice.
Factorii fizici
Peşterile sunt departe de a constitui un mediu uniform şi uşor de definit din punct de vedere fizic.
Fiecare cavitate subterană se caracterizează prin trăsături particulare şi de aceea, factorii abiotici specifici domeniului subteran nu pot fi luaţi înconsiderare decât în liniile lor generale şi prin valorile lor medii. Principalii factori abiotici sunt următorii:
Obscuritatea. În funcţie de suprafaţa deschiderii la exterior, lumina pătrunde în interiorul peşterilor pe o anumită distanţă limitată, astfel încât majoritatea peşterilor sunt complet obscure. Această particularitate a mediului subteran are două consecinţe ecologice importante:
- absenţa din peşteri a plantelor verzi fotosintetizatoare, care constituie în toate ecosistemele epigee prima verigă a lanţului trofic
- lipsa ciclului nictemeral, cu repercusiuni asupra comportamentului animalelor
Temperatura. Se consideră, în general, că temperatura unei peşteri este egală cu media termică anuală a punctului geografic în care este amplasată peştera respectivă. Nota dominantă a termodinamicii subterane o constituie amortizarea de regulă exponenţială a variaţiilor de la exterior, în zonele mesoclimatice de stabilitate amplitudinea oscilaţiilor termice nemaifiind decât de ordinul zecimilor de grad în decursul unui an. Variaţiile ce se înregistrează la nivel microclimatic sunt deseori doar de ordinul sutimilor de grad, dar sunt suficiente pentru a
influenţa biologia faunei troglobionte.
Umiditatea relativă. Atmosfera subterană este de regulă foarte bogată în vapori de apă, umiditatea relativă din peşteri fiind în mod obişnuit între 95 –100%.
Evapocondensarea. Spre deosebire de temperatură, umiditatea relativă din peşteri are o evoluţie mai puţin regulată şi lipsită de o periodicitate sezonieră, deoarece aceasta nu există nici în variaţiile higrometrice de la exterior. Evapocondensarea constituie, de fapt, factorul activ prin care se exercităinfluenţa umidităţii relative asupra animalelor cavernicole. Ea ilustrează cât din capacitatea aerului de a conţine vapori de apă este realmente ocupată decantitatea de vapori existentă la un moment dat, având drept consecinţă condiţionarea distribuţiei spaţiale a efectivelor populaţiilor cavernicole.
Ventilaţia. Datorită repercusiunilor majore pe care curenţii de aer le au asupra atmosferei subterane, prezenţa lor în peşteri constituie un factor ecologic foarte important. Particularităţile regimului de ventilaţie sunt dictate de topografia peşterii şi de numărul deschiderilor. Din acest punct de vedere deosebim:
- peşteri cu ventilaţie unidirecţională - cavităţi cu cel puţin douădeschideri situate la extremităţile opuse ale reţelei subterane, străbătute în tot
lungul lor de un curent de aer unic ce determină perturbaţii defavorabile prezenţei faunei cavernicole
- peşteri cu ventilaţie bidirecţională - cavităţi cu o singură deschidere, la nivelul căreia se înregistrează un dublu curent de aer.
Factorii trofici. Din punct de vedere trofic, principala caracteristică a peşterilor rezultă din absenţa plantelor verzi care constituie, în mediile epigee,producătorii primari. Ca urmare, substanţele nutritive sunt de origine alohtonă, fiind transportate pe diverse căi de la exterior. Dar în peşteri există şi o populaţie bacteriană autohtonă care se dezvoltă mai ales pe depozitele de argilă şi care sintetizează aminoacizi şi vitamine indispensabile creşterii şi dezvoltării troglobiontelor. Posibilităţile de transport în peşteri a materiei organice produse la exterior sunt multiple:
- transport prin aer, datorat ventilaţiei subterane
- transport prin apă, asigurat de cursurile de apă subterane
- transport prin gravitaţie, care generează acumulările vegetale de la baza avenelor
- transport prin percolaţie, cel mai important, apa din precipitaţii infiltrată în lungul reţelei de fisuri vehiculând materiile organice produse la nivelul solului
- transport prin intermediul animalelor ce pătrund regulat sau accidental în peşteri

Liliacul

Ca toti reprezentantii clasei sale,lilicii sunt acoperiti cu blana,nasc pui,pe care ii hranesc cu lapte.Liliecii sunt unicele mamifere care sunt capabile sa realizeze un zbor sustinut,fapt care intr-o masura oarecare ii face asemanatori cu pasarileSunt impartiti in doua subordine: Megachiroptera (liliecii mari sau mega liliecii), care contine cele 170 specii de lilieci de fructe din familia Pteropodidae, si Microchiroptera (liliecii mici sau micro liliecii) , care cuprinde restul liliecilor, aproximativ 800 specii in 18 familii, mult mai multe decat in orice alt ordin de mamifere in afara de rozatoare.Aripa liliacului este defapt o laba modificata cu degete lungi, care le permit sa fuga si sa sara repede pe pamantSpre deosebire de majoritatea pasarilor, liliecii pot zbura la viteze relativ mici cu manevrabilitate extrema.

Toti liliecii se orienteaza si se hranesc cu ajutorul ecolocatiei. Aceasta este emisia de vibratii de sunete cu frecvente inalte care sunt reflectate inapoi ca ecouri in urechile liliacului dinspre suprafetele inconjuratoare, indicand pozitia, distanta relativa si chiar natura obiectelor din mediu - cam ca un sonar. In acest fel microliliecii “vad” acustic, ceea ce le permite sa se orienteze in intuneric complet. Proprietatile fizice ale sunetelor emise variaza in moduri caracteristice in functie de specie. Sunetele se formeaza in laringe si la diferite specii sunt emise prin gura sau nari.

Inmultirea

Perioadele de gestatie la lilieci sunt relativ lungi, fiind cuprinse intre 44 de zile si 8 luni la diferite specii. Foarte putini nasc mai mult de un pui pe an ; acestia sunt foarte mari la nastere, cantarind 12-43% din greutatea mamei, comparativ cu aproximativ 8% la mamiferele de aceeasi marime care nu zboara si se maturizeaza incet. La inceput sunt neajutorati, dar au gheare si dinti puternici cu care se agata de burta mamei; sunt ingrijiti intre 1 si 3 luni, timp in care invata sa zboare si sa se hraneasca..Ciclul reproductiv al majoritatii speciilor este asemanator cu al mamaiferelor , dar exista si exceptii. Cele mai interesante sunt cateva specii din zona temperata care hiberneaza in timpul iernii. Copulatia are loc in perioada dinaintea hibernarii, si sperma este retinuta in corpul femelei in timpul hibernarii; fertilizarea are loc când ovulul este eliberat din ovar dupa ce liliecii se trezesc, primavara. Aceasta este numita fertilizare intarziata.

Numarul mare al liliecilor, in ciuda faptului ca se nasc putini pui, este datorat mai ales longevitatii lor. Unele specii mai mari de lilieci din subordinul Megachiroptera si liliecii vampiri au supravietuit in gradinile zoologice peste 20 de ani. Dintre liliecii car au fost prinsi si apoi eliberati multi au fost recapturati dupa ani de libertate. Recordul in materie de varsta este un specimen recuperat la 31 de ani dupa ce a fost marcat si apoi eliberat in SUA.

Mediul de viata

Avand in vedere numarul mare de specii si mediile variate in care traiesc, stilul de viata al multor lilieci urmeaza un tipar uimitor de similar.Aproape toti liliecii sunt animale nocturne, petrecandu-si ziua odihnindu-se in adaposturile lor,ei nu isi fac cuiburi,atarnand de obicei cu capul in jos. Cei mai multi lilieci pot fi considrati extrem de sociabili, deoarece ei traiesc de obicei in grupuri in cea mai mare parte a anului,desi unele specii traiesc in adapsturile individuale.Liliecii folosesc adaposturi diferite in functie de nevoi.Adaposturile de iarna sunt pentru hibernare, pe cand alte adaposturi pot fi folosite pentru odihna din timpul zilei in alte perioade ale anului.Adesea exista si adaposturi speciale pentru imperechere si pui.
Adaposturile pot fi pesteri,mine parasite, crapaturi in stanci sau scorburi de copaci.Cladirile vechi ofera o sumedenie de adaposturi(sparturi in pereti,barnele de lemn ale acoperisului,pivnite si bolte, sau locul din spatele obloanelor vechi).Liliecii frugivori mari se adapostesc sub cerul liber,agatandu-se de crengile unui copac.
Cand nu vaneaza, liliecii isi petrec o mare parte din timp curatandu-se(lingandu-si membrele aripilor, pieptul si burta, scarpinandu-si blana cu membrele posterioare si curatandu-si ghearele).
Cand nu zboara, mobilitatea liliecilor difera de la o specie la alta.Unii sunt aproape neajutorati cand se afla la sol, ei miscandu-se foarte stangaci.Altii isi strang aripile si pot sa umble sau sa alerge relativ usor.Unele specii se deplaseaza agatandu-se de crengile copacilor, folosindu-si ghearele pentru o apucare sigura.

Hibernarea

In zonele temperate hrana liliecilor devine foarte saraca in timpul iernii.Unele specii rezolva aceasta deficienta prin migratie, insa cele mai multe specii isi cauta adaposturi de iarna pentru hibernare. Adaposturile de hibernare trebuie sa fie relativ lipsite de perturbari si de curent,si sa aiba pereti sau un tavan aspru, de care sa se poata atarna ,sau multe sapaturi si crapaturi in care sa se ascunda.Temperatura nu ar trebui sa scada sub 0 C iar umiditatea ar trebui sa fie ridicata, pentru ca liliecii sa nu se deshidrateze.
Toamna este perioada in care liliecii se hranesc frenetic pentru a acumula rezerve de grasime pentru iarna.In functie de temperatura, de hrana disponibila si de specie, liliecii vor incepe sa se adune in adapostul de hibernare (hibernacul)prin octombrie sau noiembrie. Cei care hiberneaza atarnand de pereti sau de tavan, de picioarele posterioare, se aduna in grupuri mari, infasurandu-si de obicei aripile in jurul corpului.
Hrana

Desi majoritatea liliecilor sunt insectivori, diferite specii au diferite preferinte, incluzand toate felurile de insecte zburatoare(molii,fluturi,gandaci,tantari si muste,libelule, greieri si cosasi,precum si pianjeni, paduchi de lemn si diverse artropode).
Hranirea aeriana cu insecte ,adica prinderea lor din zbor, este cea mai obijnuita forma de vanatoare, iar victimele pot fi prinse direct in gura , sau prinse din aer cu membrana cozii , folosind-o drept plasa pentru a prinde insectele sau pentru a le tine.Prada este adesea devorata in zbor, insa speciile cu zbor lent isi consuma de obicei prada intr-un adapost. Exista doar cateva specii de lilieci carnivori, care de obicei vaneza alte mamifere mici(de exemplu soareci, precum si pasari, broaste si soparle).Caninii lor mari, bine dezvoltati, sunt folositi la muscarea si uciderea victimelor lor.

Pestera Piatra Altarului

Pestera Piatra Altarului a fost descoperitã în anul 1984 de cãtre speologii Clubului Politehnica din Cluj. Pestera însumeazã patru mari galerii: Palatul, Paradisul, Geoda si Altarul Ursilor.

Galeria "Palatul" este o salã înaltã de 30 m precedatã de o anticamerã "Baldachinul"; este o zonã cu formatiuni rare, curgeri mari de calcit si domuri înalte. Palatul are forma unei catedrale gotice, înaltã si îngustã, flancatã de coloane de 15-20 m înãltime.Este un monument de arhitacturã subteranã unic în felul sãu în România.

Galeria "Paradisul" este o sintezã a întregii pesteri.Spatii generoase sprijinite pe coloane si discuri, geometrii cristaline ascunse sub ochiuri de apã, depuneri diafane de ace, unice în pesterile noastre. Galeria Paradisului se sfãrseste neasteptat, cu un pãrãu de "mondmilch", (laptele de lunã), - o pastã fluidã, de un alb nepãmântean, ce izvorãste dintr-o crãpãturã a calcarului

În baza pesterii s-a dezvoltat, pe scarã largã, un alt fenomen. Sub oglinda nemiscatã , apa supramineralizatã a acoperit totul în cristale perfecte de calcit. Fenomenul este rar întâlnit pe glob si el face din "Geoda" din Piatra Altarului sã fie unul dintre superlativele domeniului subteran. Un popas în Geodã este o experientã unicã, un prilej de meditatie asupra perfectiunii cristaline

Galeria "Altarul Ursilor" este o galerie orizontalã cu bolti arcuite, denumitã "Citimirul Ursilor". Ursul de cavernã - "Ursus Spelaeus"- era un locuitor obisnuit al pesterilor în timpul ultimelor perioade glaciare. Aici se pot observa un mare numãr de cranii de ursi tineri si de pui, unele dintre ele abia se mai ghicesc sub stratul gros de calcit.

Pestera "Piatra Altarului" nu este amenajatã pentru public, fiind deschisã doar pentru cercetãri stiintifice.

Mediile de viata din domeniul subteran

După cum este bine cunoscut, omul a luat cunoştinţă de existenţa unei faune subterane mai întâi prin intermediul cavităţilor carstice naturale care îi sunt accesibile, adică a pesterilor. . Ca urmare, biospeologia a fost dominată ult timp de convingerea că peşterile eprezintă mediul unic şi exclusiv de viaţă pentru toate animalele subterane.
Amplificarea şi diversificarea cercetărilor au dus la concluzia că, în realitate, fauna subterană ocupă un spaţiu incomparabil mai vast, un domeniu vital care înglobează ansamblul tuturor masivelor fisurate şi în care se disting mai multe medii de viaţă (biotopuri) cu caracteristici fizice şi biotice proprii. Fiecăruia din aceste biotopuri îi corespunde o comunitate de animale (biocenoză) în compunerea căreia intră o sumă de specii caracteristice, precum şi altele, cu o distribuţie mai largă. O primă treaptă de clasificare a mediilor subterane terestre ne permite împărţirea lor în două mari grupe, fiecare dintre ele cuprinzând mai multe biotopuri:
a) grupa mediilor endogee (din interiorul pământului), în care se includ biotopurile corespunzătoare solului şi anexelor acestuia(humus, pătura defrunze moarte, muşchi etc.);
b) grupa mediilor hipogee (de sub pământ), care cuprinde toate biotopurile aflate la nivel inferior faţă de orizontul de sol.

MEDIILE ENDOGEE
a) Solul constituie pătura de materie minerală şi organică formată prn dezagregarea rocii-mamă subiacente şi prin descompunerea vegetaţiei care îlacoperă. Biotopul corespunzător se cunoaşte sub numele de edafon solului este desemnat în sens strict prin termenul de biotop edafic, iar totalitatea animalelor care îl populează alcătuieşte ceea ce se cunoaste sub numele de edafon.
b) Stratul de humus formează un orizont superficial care acoperă solul în zonele împădurite şi care rezultă din descompunerea bacteriană a materiei organice de origine vegetală. Animalele care trăiesc în acest orizont sunt denumite humicole.
c) Litiera reprezintă pătura de frunze moarte căzute pe pământ, în care se concentrează o serie de animale detritivore.
d) Pătura de muşchi oferă, mai ales prin umiditatea crescută pe care o conservă, condiţii favorabile de viaţă pentru diverse specii de animale denumite muscicole.
e) Microcavernele constituie un biotop oarecum aparte, reprezentat de adăposturile unor animale (vizuină, cuiburi, furnicare), în care s-a cantonat o faună particulară, denumită foleofilă. Sunt specii parazite sau comensale a căror prezenţă în interiorul microcavernelor este dictată nu atât de ambianţa fizică favorabilă, cât de existenţa unor resurse alimentare caracteristic.
Toate aceste medii de viaţă prezintă condiţii fizice convergente cu cele specifice peşterilor şi din acest motiv ele reţin atenţia biospeologului ca spaţii în care s-a putut realiza o preadaptare a animalelor la modul de viaţă hipogeu, adică acea fază preparatorie din evoluţia unor specii care le-a permis acestora în final să se angajeze în marea aventură a colonizării sectoarelor profunde ale domeniului subteran.

MEDIILE HIPOGEE
a) Cavităţile naturale accesibile (peşterile) constituie, fără îndoială, cel mai important biotop pentru biospeologie, în primul rând datorită faptului că ele permit aplicarea celor mai largi şi mai complexe mijloace de investigaţie directă. Entitatea ecologică de animale care populează spaţiul cavităţilor subterane este desemnată prin noţiunea generică de faună cavernicola.
Fauna cavernicolă este, în realitate, o grupare eterogenă, în care sunt induse urmăroarele categorii de animale:
- trogloxenele, care sunt oaspeţii ocazionali ai peşterilor, întâlnindu-se în egală măsură şi în biotopurile epigee. Ele apar de obicei în vecinătatea intrărilor, în aşa-numită zonă vestibulară, unde factorii de mediu prezintă valori de tranziţie între suprafaţă şi sectoarele profunde ale cavităţilor subterane.
- troglofilele, animale care frecventează peşterile cu o anumită regularitate, fără însă ca viaţa lor să fie strictdependentă de mediul subteran şi fără ca ele să prezinte modificări adaptative
- subtroglofilele, specii al căror ciclu biologic cuprinde o perioadă de suprimare a activităţii, numită diapauză, fie în timpul iernii (specii hibernante), fie în timpul verii (specii estivante). Ele găsesc în peşteri adăpostul necesar petrecerii acestei perioade de inactivitate şi constituie unul din elementele importante ale asociaţiei parietale, adică a acelei grupări de animale care se întâlnesc deseori pe pereţii zonei vestibulare.
-troglobiontele, forme care reprezintă locuitorii permanenţi şi obligatorii ai peşterilor, a căror viaţă este strâns legată de particularităţile factorilor fizici din mediul subteran. Supuse unei îndelungate evoluţii, aceste specii prezintă modificări adaptative morfologice şi funcţionale uneori extreme, care nu le mai îngăduie să supravieţuiască în prezent în alte medii. Din această cauză, René Jeannel le-a atribuit denumirea de fosile vii ale peşterilor.endentă de mediul subteran şi fără ca ele să prezinte modificări adaptative
- guanobiontele constituie o grupă aparte de animale cavernicole, a căror prezenţă în peşteri este dictată nu de ambianţa fizică, ci de acumulările de guano datorate coloniilor permanente de lilieci şi pe care aceste animale le folosesc drept hrană (fiind specii guanofage). Alături de ele, asociaţia (sau sinuzia) guanoului mai cuprinde şi forme răpitoare, pentru care guanofagele alcătuiesc o pradă abundentă.
Azi se consideră că reţeaua de fisuri este biotopul cel mai reprezenativ al faunei subterane şi că extinderea lui nu se rezumă la masivele carstice, ci cuprinde în principiu orice rocă, indiferent de natura ei, cu condiţia ca aceasta să prezinte un sistem de fisuri deschise şi intercomunicante.
b) Reţeaua de fisuri, caracteristică oricărui masiv calcaros, este de asemenea un mediu de viaţă propriu faunei subterane. René Jeannel a denumit acest mediu - prin analogie cu cel acvatic - biotopul freatic terestru şi a emis presupunerea că el este nu numai accesibil faunei cavernicole, ci şi populat de forme caracteristice, ultracavernicole.
c) Reţeaua de microspaţii a biotopului coluvial constituie cea mai recentă entitate ecologică adăugată domeniului subteran. Ea a fost descoperită în anul 1979 de biospeologii francezi Christian Juberthie Şi Bernard Delay (care au denumit-o biotop subteran superficial) şi este reprezentată de acel orizont aflat între roca-mamă şi pătura de sol în care dezagregarea celei dintâi duce la constituirea unei aglomerări de fragmente cu granulometrie variabilă. În interstiţiile acesteia trăiesc specii troglobionte sau edefobionte, dar şi unele forme care pot fi considerate ca fiind caracteristice.
Se poate deci observa că domeniul subteran trebuie privit ca un ansamblu complex, în care se angrenează o sumă de compartimente ecologice distincte, dar nu şi independente, integrate într-o comunitate spaţială şi într-un sistem functional unitar.

Pestera Muierilor

Peştera Muierilor, spendid monument al naturii, este situata geografic in Depresiunea Getică a Olteniei. Traversând calcarele jurasice-neocomiene ale râului Galben. .Numele de Peştera Muierilor, aşa cum au denumit-o vechii locuitori ai comunei Baia de Fier, provine din faptul ca, in timpuri străvechi, bântuite de razboaie pe când barbaţii plecau la lupta impotriva celor care le încălcau tara, femeile si copii se ascundeau in aceasta peştera, transformata in adăpost bine aparat si nedescoperit de către năvalitori. Galeriile rezultate ca urmare a carstificarii calcarelor datorita apei înfiltrate din râul Galbenul, de-a lungul liniei de fractura NNV spre SSE însumează o lungime de aproximativ 3600 m si sunt dispuse 4 niveluri de carstificare. Nivelul inferior subîmparţit in doua sectoare: nordic (1500 m) si sudic (880 m) prezintă importanţa stiinţifică, constituind rezervaţia speologică si fiind inaccesibil turiştilor.
Etajul superior situat la 40 m altitudine fata de talvegul văii se compune dintr-o galerie orizontala lunga de 573 m, electrificata si amenajata pentru vizitare.În gura nordică de acces ajungem după aproape 20 m intr-o zona in care abundă stalactite care căptuşesc plafonul alcătuind sub lucirea reflectoarelor o masa compacta de ţurţuri. Sub tavanul împodobit se ridica majestuoasă o formaţiune stalagmitica ale cărei reliefuri par veritabile tuburi de orga. O colonie de lilieci pendulează in Cupola de 17 m inălţime emiţând un sunet asemenea unui clopoţel de argint, sunet care e ritmat de picaturile de apa. Spre est, după numeroşi bolovani, se strecoară o raza de soare ce pătrunde prin gura estica a peşterii, gura ce se deschide in versantul abrupt al Cheilor Galbenului. În galeria principală electrificată ce se continua spre sud varietatea coloanelor stalagmitice care atinse cu un corp dur emit sunete asemănătoare unei orgi electronice. La câţiva metri, intr-o sala înaltă si largă se află reconstituit scheletul unui Ursus spelaeus.La câţiva paşi podeaua este presărată cu numeroase bazinete uneori pline cu apa, mai ales primăvara. Această zonă poartă numele de Bazinele Mari. La câţiva zeci de metri intr-o sală spaţioasă o formaţiune stalagmitică îmbracată parcă in mantie orientală. Aici stalagmite uriaşe, cruste parietale, domuri, concreţiuni de tavan iau forme ciudate motiv pentru care au fost numite: Cadâna, Moş Crăciun, Dropia, Domul Mare.Coloniile de lilieci adaugă plafonului cenuşiu al peşterii numeroase pete negre. In afara de speciile de lilieci - Myotis sp. Miniopterus sp. si Rhinolophus sp. - fauna cavernicolă acestei peşteri se compune din miriapode, pseudoscorpioni, paianjeni si numeroase alte nevertebrate inferioare. Pentru a se putea admira Valul Muierii se treceprintr-o galerie îngustă, o galerie de calcită cu falduri fară egal, care este preludiul frumuseţilor naturale din Sala Perlelor.. În ultima scară metalică ne abatem lateral in Sala Musteriană, unde arheologii si paleontologii au scos la lumina zilei numeroase obiecte de cultură, dovezi permanente a omului aici cu multe mii de ani înaintea erei noastre.

Revenind la galeria superioara, intr-o boltă ce acoperă o sala mare, vizitatorul zăreşte un horn ce comunică cu exteriorul, horn căruia localnicii ii spun Coşul Peşterii, probabil în amintirea vremurilor când focul ardea in mijlocul acestei săli. Ieşind prin gura sudica a peşterii coborârea până la albia râului Galben se face pe o cărare betonată, străjuită cu

Pestera Ursilor

Cea mai spectaculoasă din punct de vedere fosilifer. Se găseşte la marginea satului Chişinău, comuna Pietroasa, judeţul Bihor.Peştera a fost descoperită în anul 1975, ca urmare a deschiderii artificiale a golului subteran în timpul lucrărilor de exploatare a calcarului în cariera de la Chişinău. În puţul deschis a coborât minerul Traian Curta care a parcus galeria de acces până la Sala Mare. Prima exploatare completă a fost realizată la 20 septembrie 1975 de către cercul de speologi amatori “Speodava” din oraşul dr. Petru Groza. La16 iunie 1980, peştera intra în circuitul turistic al ţării ca cea dintâi cavitate subterană amenajată la nivelul tehnicii mondiale. Recunoscându-se valoarea excepţională a peşterii, cercetătorii geologi din Bucureşti şi Cluj-Napoca, în colaborare cu Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea, mineri din Maramureş, muncitori din oraşul dr. Petru Groza şi din Oradea, un specialist în corpuri de iluminat din Timişoara au colaborat şi au realizat, la Peştera Urşilor amenajările turistice, luând în acelaşi timp măsuri specifice de protecţie.La intrarea în peşteră s-a construit un frumos pavilion cu trei etaje, cuprizând casa de bilete, sala de aşteptare, un muzeu speologic şi ghişeu cu obiecte artizanale, cărţi. Galeriile peşterii au formă aproape rectilinie sunt dispuse pe două etaje, însumând o lungime de 1500 m. Nivelul superior fosil are o lungime de 488 m şi este amenajat pt. circulaţia turistică, iar cel inferior, temporar activ, lung de 521 m, este declarat rezervaţie ştiinţifică Traseul turistic propiu-zis oferă vizitatorilor chiar de la intrare, posibilitatea de a admira o extraordinară gamă de formaţiuni stalactitice şi stalagmitice, variate ca mărime şi forme, baldachine şi gururi. Formaţiuni stalactitice cum sunt aici,aşa numitele baldachine, ce pot fi întâlnite în puţine peşteri din lume dau un aspect fermecător peşterii. Atmosfera de basm este întregită de stalagmitele fosile, extrem de dantelate şi având grosimi de peste 1m, de stalactitele excentrice, foarte rare, provocate de deplasarea coloanelor de picături alimentare, de stalactitele de tip “macaroane” ori de depunerile numite “vermiculaţii”, printre cele mai frumoase aflate în peşterile din România.
Diversitatea stalagmitelor sub formă de statuete, pagode animale-fabuloase- lasă câmp liber imaginaţiei fiecărui vizitator. “Mastodontul”, “Draperiile din Galeria Urşilor”, “Portalul”, “Pagodele”, “Lacul cu nuferi” sunt numai câteva din frumuseţile create de natură din peşteră.

Vizita începe în Galeria Urşilor sau Galeria Oaselor, care adăposteşte 1500 de piese 140 de cranii şi numeroase culcuşuri ale ursului de peşteră. Pe pereţii acestor galerii se observă zgârieturi adânci lăsate de labele urşilor, a căror dispariţie misterioasă s-ar datora, după unele presupuneri, încălzirii climei, izbucnirii unei epidemii sau, poate, unui cataclism natural care ar fi blocat ieşirile peşterii. Acest urs a dispărut cu mai bine de 15000 ani în urmă, atingea frecvent 3 m lungime.
La capătul galeriei următoare, “Emil Racoviţă” se află un schelet întreg de urs expus, în poziţia în care l-a suprins moartea. Fosilele altor animale dispărute în urmă cu mai multe zeci de mii de ani ( o specie de capră neagră, ibexul, leul şi hiena de peşteră) descoperite aici, suscită interesul specialiştilor. Galeria “Emil Racoviţă” este o galerie împodobită cu numeroase stalagmite, domuri, bazine cu apă, mii de stalactite. Galeria are pereţii distantaţi la 10 –15 m iar bolta ei se situează la peste 10 m înălţime.
A treia galerie ce poate fi vizitată este Galeria Lumânărilor, unde te întâmpină o adevărată pădure de stalagmite de un alb imaculat şi neatins de mâna omului. La capătul acestei galerii, poteca turistică îşi face cu greu loc prin desimea concreţiunilor şi, prelungită cu un tunel articial, lung de 16m, răzbate în cele din urmă la suprafaţă, încheind astfel traseul vizitabil al peşterii.Traseul subteran este parcurs în 45 minute. Temperatura în peşteră oscilează tot anul în jur de 10 grade.

҉Imagini si curiozitati҉

Masivul de gheaţă din Peştera Focul Viu, în Munţii Bihorului, sclipeşte sub razele soarelui de amiază. Studiul acestui gheţar completează arhiva de informaţii despre evoluţia climei în ultimii 3.000 de ani.

Flash-ul unui fotograf dezvăluie pentru o clipă adâncimile de turcoaz ale Lacului Myo şi incredibilele dimensiuni ale sălii - aproape 137 de metri lungime şi 50 de metri înălţime.

Cât de repede cresc formaţiunile din peşteri?
De obicei lent, dar există şi speleoteme foarte rapide, precum
stalactitele tubulare, fotografiate aici în Peştera Rece, Bihor. În
afară de peşteri, stalactitele tubulare apar uneori şi în
alte locaţii, cum ar fi construcţiile de beton neetanşe.

Un speolog tatonează prudent partea vizibilă a "aisbergului" din Avenul
din Albele, aflat la 2.000 m în Retezat. Acumularea de gheaţă atinge 80 m grosime. În anii foarte ploioşi se poate coborî la baza ei, unde se află o mare sală.

Racoviţă a desenat câteva schiţe la prima sa vizită în Scărişoara, acum 75 de ani.

La baza masivului de gheaţă din Scărişoara, în Rezervaţia Mică, devine vizibilă structura zebrată, datorată succesiunilor climatice din ultimii
2.000 de ani. Speologii parcurg pe îndelete conţinutul letopiseţului îngheţat.

Aparent mineral şi ostil, domeniul subteran găzduieşte o bogată comunitate biologică. Picăturile de apă, dar mai ales râurile subterane sunt cărăuşii hranei.

În lacurile subterane denumite "gururi" există suficientă substanţă organică pentru a hrăni speciile acvatice. Progresul explorărilor subacvatice din ultimii 20 de ani a dus la descoperirea a sute de
kilometri de galerii submerse în Yucatán, Bahamas, Florida, unde trăiesc specii relicte.

Biospeologia

Biospeologia -O disciplina speciala care se ocupa studiul vietuitoarelor din pesteri. Bazele acestei ramuri a spelogiei au fost puse de Emil Racovita in momerabilul Eseu din 1907.Tot el a fost cel care la 26 aprilie 1920 a infiintat la Cluj primul Institut de Spelogie din lume. Importanta pesterilor pentru biologie consta in faptul ca ele reprezinta un mediu de viata specializat, un refugiu, cu factori foarte putin variabili si extremi:intuneric vesnic si total, umezeala mare temperatura aproape constanta , hrana putina.
Conditiile riguroase de viata determina la animalele de pestera un metabolism scazut si o functionare a organismului cu o intensitate redusa. S-a constatat ca animalele specifice pesterilor(cele denumite troglobionte) consuma de 4 pana la 6 ori mai putin oxigen decat rudele apropiate care traiesc la exterior.Au o activitate motrice scazuta,stand mult timp imobile .Animalele troglobionte sunt in majoritatea lor depigmentate,adica albicioase,galbui sau translucide.Un alt caracter specific al acestor animale este anoftalmia,adica lipsa organelor vizuale.Nu este vorba de cecitate ,adica de orbire ci de regresiunea insasi a aparatului vizual.
Un al treilea caracter care din punct de vedere statistic apare mai frecvent la nimalele cavernicole este morfologiea generala: talie mai mare,corpul mai gracil,apendicele(antenele si picioarele)mai mari decat la rudele de la exterior,iar la insectele zburatoare,lipsa aripilor membranoase.
Biologia reproducerii este si ea mai puternic modificata la animalele troglobionte.Se constata o incetinire a ciclului vital comparativ cu speciile inrudite de suprafata,incetinire care rezulta din prelungirea stadiilor embrionar si nimfal si care duce in ansamblu la o prelungire a vietii.In felul acesta pesterile isi dovedesc din plin importanta ca laboratoare naturale in care se pot surprinde unele dintre mecanismele cele mai subtile ale evolutiei.
Majoritatea speciilor troglobionte reprezinta capete finale de evolutie si pentru ele subteranul,prin valorile limita,dar constante constitue un refugiu.Multe din vietuitoarele de pestera mai au rude apropiate la exterior,care permit incontinuu comparatii,insa exita unele care nu mai au nici un fel de astfel de rude.Acestea sunt adevarate fosile vii,ce reprezinta verigi in sistemul de evolutie si disparute de mult de pe suprafata solului.
Si din punct de vedere ecologic pesterile au o mare importanta,constituind un model de studiu pentru mediile relativ simple.Lipsa luminii determina la randul ei lipasa producatorilor primari(a plantelor verzi)iar ciclul clasic de la suprafata Terrei mineral-autotrof-heterotrof-bacterii-mineral are o derivatie subterana pornind de la heterotrof. Pesterile sunt adevarate insule care au evoluat fara multe influente si amestecuri straine.Asa se face ca la noi in tara,din cele 200 de specii si rase troglobionte 97% nu exista decat in Romania,66% au fost gasite doar intr-o singura pestera,21% in doua,6% in trei,7% in mai mult de patru pesteri.
De la ideea ca pesterile sunt laboratoare naturale s-a nascut ideea de a creea un laborator artificial intr-un mediu natural,adica intr-o pestera.In Romania in pestera Closani din Muntii Mehedinti a fost inaugurat in 1959 un laborator de cercetari biospeologice.

Ecosistemul

Biosfera, invelisulviu al Pamantului este alcatuita din ecosisteme. Ecosistemele pot fi naturale sau antropizate.Ecosistemul este sistemul format de vietuitoare si mediul lor de viata fizico-chimic.
Ecosistemul se caracterizeaza printr-o organizare specifica, fiind alcatuit din doua structuri functionale: structura de biotop si structura de biocenoza.
Ecosistemele subterane sunt reprezentate de pesteri, grote, avene, microcaverne etc.
Factorii de biotop caracteristici sunt obscuritatea, temperatura relativ constanta (7-11°C), umiditatea foarte ridicata(95%), circulatia redusa a aerului. Biocenoza ecosistemelor subterane este constituite numai din organisme heterotrofe: bacterii, ciuperci si animale(specii de viermi, crustacee, paianjeni, alte insecte, lilieci).Datorita faptului ca traiesc in conditii de obscuritate, animalele din ecosistemele de obscuritate sunt depigmentate si cu un simt al vazului extrem de putin dezvoltat.

Biocenoza

Biocenoza reprezintă ansamblul populatiilor ce aparţin unor specii diferite si ocupă acelaşiareal, un sistem supraindividual reprezentand un nivel de organizare al materiei vii, alcătuit din indivizi si populatii legate de un teritoriu, indepentende funcţional.
Tipuri de biocenoze:
-terestre - biocenoza unei păduri de stejar, unei campii, unui parc etc.
-acvatice - biocenoza unui lac, unei mari, unui rau etc.
-subterane - biocenoza unei peşteri.
Unitatea vitala a biocenozei este populatia, care cuprinde toţi indivizii dintr`o specie, apartinand aceleiasi biocenoze.
În studierea populatiilor unei biocenoze trebuie sa tinem seama de urmatorii parametri:
1.Efectivul populatiei (N) reprezintă nr. de indivizi care alcătuiesc populatia unei specii, la un moment dat.
2.Densitatea populatiei (N/m2) cuprinde nr de indivizi pe unitatea de suprafaţa.Densitatea normala este marimea care permite supravietuirea unei populatii.
3.Rata natalităţii este raportul de indivizi născuti într-un interval de timp si efectivulpopulatiei.Se măsoară în naşteri pe an la mia de indivizi.
4.Rata mortalităţii pe an la este raportul dintre mortalitate si efectivul populatiei. Se măsoară în decesemia de indivizi.
5.Rata creşterii numerice este diferenta dintre natalitate si mortalitate.
6.Distribuţia pe varste:
-varsta prereproducatoare
-varsta reproducatoare
-varsta postreproducatoare
7.Distribuţia pe sexe.

Biotopul

Structura biotopului:
1.Factori geologici :
-natura solului
-natura apei
2.Factori geografici: -latitudine
-longitudine
-altitudine
3.Factori mecanici:
-miscari ale apei - curenti de apa, valuri, maree
-miscari ale solului - cutremure, eruptii vulcanice, alunecari de teren
-miscari ale aerului - vanturi, curenti de aer
4.Factori fizici:
-lumina
-temperatura
-umiditatea
5.Factori chimici:
-concentratia de O2
-concentratia de CO2
-concentratia de saruri minerale (necesare nutritiei plantelor)
-concentratia de substante organice (necesare nutritiei bacililor si ciupercilor)